Grija şi datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce-şi dau sufletul este ca aceştia să moară spovediţi, împărtăşiţi şi cu o lumânare aprinsă în mână sau la căpătâi. Taina Pocăinţei le oferă iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii, iar Taina Împărtăşaniei, „arvuna vieţii veşnice şi chezăşia învierii" (cf. Ioan 6, 54).

În momentele premergătoare morţii unui creştin, Bi­serica a rânduit şi o rugăciune la ieşirea cu greu a sufletului sau pentru cel ce se luptă greu cu moartea, pe care o poate rosti preotul la căpătâiul muribundului, rugându-L pe Dumnezeu să îi ierte păcatele şi să-l uşureze de chinurile ce l-au cuprins.

Întreaga parohie este îndemnată la rugăciune, prin sunetul clopotului, care semnifică momentul marii adunări eshatologice, ce va precede Judecata de apoi, când ,,Însuşi Dom­ nul, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogori din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi" (1 Tesaloniceni 4, 16).

Atitudinea faţă de trupul celui trecut în veşnicie nu este una de respingere. Rânduiala creştinească presupune grija faţă de trupul celui adormit, care este spălat şi îmbrăcat cu cele mai frumoase haine, fiind aşezat apoi în sicriu, cu faţa spre răsărit.

Spălarea trupului celui adormit aminteşte de baia botezu­ lui, iar îmbrăcarea cu haine frumoase este o preînchipuire a nestricăciunii de care ne vom învrednici la Învierea cea de Apoi (cf. 1 Corinteni 15, 42 - 44).

După aceea, trupul celui adormit este aşezat în sicriul cu care va fi înmormântat, după care i se aşază pe piept o icoană, de obicei cea a Învierii Domnului Hristos.

PRIVEGHIUL

După aşezarea creştinului în sicriu, până în momen­tul slujbei înmormântării, se săvârşeşte rânduiala pri­vegherii sau a priveghiului, care constă în citiri din Psaltire, slujba panihidei şi cea a Stâlpilor.

În jurul sicriului ard tămâie şi lumânări, simboluri ale luminii în­văţăturilor evanghelice .

La origine, panihida era prive­gherea sau slujba de toată noaptea care se săvârşea în biserici în ajunul unor sărbători mai importante sau cu prilejul trecerii la cele veşnice a vreunui creştin, îndeosebi în perioada persecuţiilor, când înmormântările se săvârşeau noaptea, de teama persecutorilor.

Rânduiala panihidei este un rezumat al slujbei înmormân­tării şi se săvârşeşte unită cu slujba Stâlpilor, în cadrul căreia se citesc mai multe pericope evanghelice care vor­besc de împărăţia lui Dumnezeu, de judecata viitoare şi de felul cum trebuie să se pregătească oamenii pentru ea. Slujba se cheamă şi a Stâlpilor, de la perico­pele evanghelice care se citesc, considerate stâlpii vieţii creştine.

La priveghiul creştin trebuie să se citească din Psaltire, evitându­ se discuţiile nepotrivi­te, pentru a fi păstrată atmosfera de rugăciune.

DRUMUL CĂTRE BISERICĂ

Întreg drumul către biserică, unde urmează să fie săvârşită slujba înmormântării, ca şi cel spre cimitir, se constituie într-una dintre cele mai solemne procesiuni religioase.

Acolo unde este posibil, convoiul face câteva opriri, îndeosebi la răspântiile drumurilor, unde preotul rosteşte o ectenie pentru cel răposat sau, mai rar, o pericopă evanghelică.

În fruntea procesiunii se află Sfânta Cruce, ca stindard al vieţii creştine, ce călăuzeşte viaţa creştinului de la naştere la moarte. După Sfânta Cruce, urmează steagurile (praporii), coroanele de flori, coliva, vinul, colacii (capetele), preotul şi apoi sicriul, familia răposatului, urmată de ceilalţi credincioşi.

Pe drumul către biserică, unii creştini obişnuiesc să arunce cu bani pe stradă. Obiceiul nu este recomandat, fiindcă nu are un înţeles creştin, fiind o reminiscenţă din păgânism. Este mai de folos ca banii respectivi să ajungă la un om nevoiaş sau să bucure un copil, ca milostenie pentru cel răposat.

SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII

Înmormântarea, săvârşită de obicei în naosul bisericii, avea, până în secolul al XIV-lea, un singur ritual pentru toate categoriile de credincioşi. Ulterior, au apărut cinci rânduieli distincte:
--- rânduiala înmormântării pruncilor (care mor până la împlinirea vârstei de şapte ani);
--- rânduiala înmormântării mirenilor;
--- rânduiala înmormântării preoţilor şi a diaconilor de mir;
--- rânduiala înmormântării monahilor;
--- rânduiala înmormântării din Săptămâna Luminată.

Interpretarea simbolică a unor elemente din slujba înmormântării:

Lumânarea care stă la căpătâiul celui care se află pe patul de moarte şi îl însoţeşte apoi până la mormânt este simbolul faptelor bune care luminează sufletul omului în faţa Judecătorului Iisus Hristos. Lumina aceasta, izvorâtă din credinţă, îi luminează calea spre veşnicie, aşa cum Hristos Însuşi, „Lumina lumii", îi luminează pe toţi cei ce locuiesc în întuneric (cf. Ioan 8, 12).

Coliva este de obicei făcută din grâu fiert, îndulcit cu zahăr sau miere, în care se pun uneori diferite aromate. Ea simbolizează trupul omenesc, mai exact trupul celui răposat. Aşa cum boabele de grâu, dacă nu putrezesc, nu pot încolţi (rodi), nici trupul omului, dacă nu moare şi nu este îngropat, nu poate învia (cf. 1 Corinteni 15, 36). Atunci când se cântă Veşnică pomenire ..., cei prezenţi se ţin unii de ceilalţi, în jurul colivei, ca semn al comuniunii de rugăciune cu cel răposat.

Colacul, folosit în unele zone în locul colivei, are aceeaşi semnificaţie, fiind făcut tot din grâu.

Vinul, de obicei roşu, însoţeşte permanent coliva şi este simbol al vieţii jertfelnice la care este chemat orice creştin, pentru a primi cununa Împărăţiei cerurilor, asemenea martirilor. În acelaşi timp, vinul simbolizează comuniunea în credinţă, ca şi grâul din care se face coliva.

Tămâia este arsă din belşug atât la locul de priveghi, cât şi în timpul slujbei înmormântării. Fumul şi buna mireasmă creează o atmosferă de sfinţenie prielnică rugăciunii.

Sărutarea cea mai de pe urmă este pecetea dragostei duhovniceşti şi semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel care pleacă dintre noi.

DE REȚINUT! Slujba înmormântării trebuie săvârşită de slujitorii Bisericii care nu sunt caterisiţi sau opriţi de la slujire. Ea nu se săvârşeşte pentru oa­menii vii sau pentru animale. De asemenea, înmormântarea nu se săvârşeşte în lipsa tru­pului celui răposat sau dacă el a fost incinerat (ars la crematoriu), nesocotind credinţa în Înviere sau ară­tând dispreţ faţă de trup şi faţă de Cel care l-a creat.
Înmormântarea şi slujbele de pomenire nu pot fi săvârşite unui om care nu a fost botezat. Oricât de mare ar fi dragostea faţă de acel om, dacă el nu a măr­ turisit credinţa în Hristos, nu poate beneficia de lucrarea sfinţitoare a Bisericii. Aceşti oameni pot fi pomeniţi numai în rugăciunile individuale , ca o manifestare a dragostei mi­lostive pe care o avem faţă de toţi oamenii.
Dacă un creştin se sinucide cu bună ştiinţă, aflân­du-se în deplinătatea facultăţilor mintale, nu bene­ficiază de slujba înmormântării şi de pomeniri, fiind îngropat la marginea cimitirului. Pentru sinucigaşii „ieşiţi din minţi" (cf. Canonului 14 al Sf. Timotei al Alexandriei), slujba se săvârşeşte de către un singur preot, după un ritual scurt, în afara bisericii.
Trebuie evitate înmormântările şi pomenirile cu mult fast, care necesită cheltuieli mari, pentru că faptele de milostenie folosesc mai mult sufletului celui răposat decât funeraliile somptuoase.
Sfoara sau aţa cu care se leagă picioarele şi mâinile celui adormit nu se dezleagă în timpul slujbei şi nu are nicio legătură cu rugăciunile rostite de preot în care este vorba de dezlegarea de păcate.
Înainte să fie aşezat în mormânt, preotul toarnă peste trupul celui adormit vin amestecat cu untdelemn (paosul) şi puţin pământ, ca semn al aşteptării Învierii de obşte în Ziua de Apoi.